Caută Mântuirea

SFÂNTUL CUVIOS PAISIE OLARU – PĂRINTELE BLÂNDEȚII, AL RUGĂCIUNII ȘI AL SMERENIEI

🌿 „Să ai credință în Dumnezeu, să te rogi și să nu-ți pierzi nădejdea!” 🌿

Sfântul Cuvios Paisie Olaru a fost un părinte duhovnicesc de o mare blândețe, un om al rugăciunii și al smereniei, care a știut să aline durerea sufletelor prin cuvinte simple, dar pline de înțelepciune. Viața sa ne amintește că adevărata bogăție a omului nu stă în averi, în laudele lumii sau în lucrurile trecătoare, ci în pacea inimii, în credința statornică și în apropierea de Dumnezeu.

Să învățăm să ne rugăm cu inima, nu doar cu buzele!

De multe ori, sufletul nostru este apăsat de griji, de necazuri, de dezamăgiri și de încercări pe care simțim că nu le mai putem duce. Ne întrebăm de ce îngăduie Dumnezeu anumite suferințe și de ce rugăciunile noastre par uneori fără răspuns. Dar tocmai în clipele cele mai grele suntem chemați să ne apropiem mai mult de El, să ne plecăm genunchii și să-I încredințăm toate durerile noastre.

Să nu uităm că Dumnezeu vede lacrimile pe care nu le vede nimeni, cunoaște suspinele pe care nu le putem rosti și știe povara pe care o purtăm în tăcere. Chiar și atunci când ni se pare că suntem singuri, să nu ne pierdem nădejdea, ci să continuăm să ne rugăm.

Să avem răbdare și să nu judecăm pe nimeni!

Una dintre cele mai grele lupte ale omului este lupta cu propriile gânduri, cu mândria, cu mânia și cu dorința de a judeca greșelile celorlalți. Este ușor să vedem căderile aproapelui, dar mult mai greu să ne cercetăm propria inimă.

Să învățăm să fim mai blânzi, mai îngăduitori și mai iertători. Să nu răspundem răului cu rău și să nu lăsăm ura să ne întunece sufletul. Uneori, un cuvânt bun poate vindeca o rană, o rugăciune poate aduce mângâiere, iar o iertare sinceră poate elibera o inimă apăsată de multă vreme.

Câteva gânduri duhovnicești pentru suflet:

Când îți este greu, roagă-te! Când ești trist, roagă-te! Când nu mai găsești nicio ieșire, pune-ți nădejdea în Dumnezeu. Nu toate răspunsurile vin atunci când le dorim, dar rugăciunea ne ajută să nu ne pierdem sufletul în deznădejde.

Când simți că oamenii te-au dezamăgit, nu-ți împietri inima. Continuă să iubești, dar învață să-ți încredințezi durerile Domnului. Nu lăsa răutatea altora să te transforme într-un om lipsit de pace.

Când ai mult, mulțumește-I lui Dumnezeu. Când ai puțin, nu cârti. Când treci prin încercări, cere-I putere. Iar când primești o bucurie, nu uita să-I mulțumești Celui care îți poartă de grijă.

Când greșești, nu te ascunde de Dumnezeu, ci întoarce-te către El cu pocăință. Nu deznădăjdui din pricina slăbiciunilor tale, ci ridică-te și încearcă din nou să mergi pe calea cea bună.

Când cineva îți greșește, încearcă să ierți. Iertarea nu înseamnă că răul nu a existat, ci că nu mai vrei să lași durerea să-ți stăpânească sufletul. Cere-I lui Dumnezeu să-ți dăruiască o inimă curată și puterea de a nu răspunde cu răutate.

Să nu uităm niciodată puterea smereniei!

Omul smerit nu simte nevoia să se înalțe deasupra celorlalți, nu caută să fie lăudat și nu se socotește mai bun decât aproapele său. El știe că fiecare om poartă o luptă nevăzută și că numai Dumnezeu cunoaște pe deplin inima fiecăruia.

Să căutăm, așadar, să avem mai multă rugăciune și mai puțină judecată, mai multă iubire și mai puțină mânie, mai multă răbdare și mai puțină grabă de a condamna. Să nu ne măsurăm credința prin cuvintele pe care le rostim, ci și prin felul în care ne purtăm cu cei din jur.

Sfântul Cuvios Paisie Olaru ne rămâne un exemplu de viață trăită în simplitate, în rugăciune și în dăruire față de oameni. Pilda sa ne îndeamnă să ne apropiem de Dumnezeu nu numai atunci când avem nevoie de ajutor, ci în fiecare zi, cu recunoștință, cu smerenie și cu dragoste.

#SfântulPaisieOlaru #CuvinteDuhovnicești

@cautamantuirea

Luna octombrie în 16 zile: Pomenirea Sfântului Mucenic Longhin sutașul

Sfântul Longhin a trăit pe vremea lui Tiberiu împăratul (14-37). Se trăgea din părţile Capadochiei şi slujea în oaste ca sutaş, pe când în Palestina cârmuia Ponţiu Pilat. A fost orânduit, din porunca acestuia, să slujească la Sfintele Patimi şi la Răstignirea cea de bună voie a Domnului Hristos, pentru mântuirea lumii.

El este acela care L-a împuns pe Iisus cu suliţa în coastă şi tot el, cu ostaşii lui, a făcut de strajă după îngropare, la mormântul Domnului, până la Înviere. Deci, fiind el martor la semnele ce s-au făcut la patima lui Hristos, precum cutremurul, schimbarea soarelui în întuneric, strălucirea îngerului Învierii, s-a luminat la inima sa şi, crezând în Domnul, împreună cu alţi doi ostaşi din ceata sa, a zis: "Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta !" (Matei 27, 57). Drept aceea, n-a primit arginţii care i se dădeau lui de către iudei, ca să tăgăduiască Învierea şi să mărturisească mincinos că trupul Domnului a fost furat de ucenicii Săi. Deci, lăsându-şi slujba sa la oaste, s-a întors în ţara sa, Capadocia şi a propovăduit, ca un apostol, învierea lui Hristos şi credinţa cea nouă.

O veche tradiţie spune că Pilat a înştiinţat pe împăratul Tiberiu că Longhin sutaşul a părăsit dregătoria ostăşească şi că Pilat a primit de la Roma scrisoare cu poruncă împărătească pentru uciderea lui Longhin.

Deci, Pilat a trimis ostaşi de i-au tăiat capul lui Longhin şi celor doi ostaşi care credeau ca şi dânsul. Şi, ducând la Ierusalim capul lui Longhin, spre încredinţarea lui Pilat, acesta a aruncat sfântul cap la gunoi, afară din cetate. Iar după mulţi ani, o femeie de bun neam din Capadochia, pierzându-şi vederea a mers la Ierusalim cu fiul ei, singurul născut, nădăjduind să-şi găsească leac orbirii, la cele sfinte locuri; dar acolo a ajuns-o moartea fiului ei şi plângea, acum, cu îndoită jale. Dar i s-a arătat în vis Sfântul Longhin şi, spunându-i cine este, i-a arătat ei şi locul unde este îngropat capul său şi o îndemna să-l scoată de acolo, că se va tămădui de ochi. Femeia a lucrat cu multă credinţă şi osârdie şi, aflând gunoiul, a săpat cu mâinile ei şi a scos capul Sfântului: şi s-a tămăduit vederea ochilor, ba încă a văzut în vis şi pe fiul ei, în cinste, la un loc cu Sfântul. Şi aşa, căutând ea lecuirea ochilor, nu numai aceasta a dobândit-o, ci şi pe Sfântul l-a aflat de atunci cald ocrotitor. Şi, zidind ea o preafrumoasă biserică în Capadocia, a aşezat acolo muceniceştile moaşte şi au fost multă vreme izvoare de tămăduiri, pentru toţi credincioşii, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos.

Viețile Sfinților

@cautamantuirea

- Cum putem spori mai mult în nădejdea mântuirii?
- Prin lecturi duhovnicești mai multe și mai bune, prin rugăciune, adică pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, prin cugetarea că fără credință în Dumnezeu și fapte bune totul este în lumea aceasta și în viața noastră fără rost, totul este amăgire trecătoare. Dar rânduiala din întreaga creație a lui Dumnezeu arată că nu poate fi totul fără sens.

Sfântul Dumitru Stăniloae

@cautamantuirea

E important să știi să te faci iertat

Vă spun un cuvânt de folos care vi se potrivește: viaţa în comun (în mănăstire sau în familie) este dură. Trebuie să ştii să te faci iertat. Auziţi: să te faci iertat! Nu a ierta este greu, ci a obţine iertarea. Şi nu printr-o frază stearpă şi erodată de uzura convenţională, ci printr-o adâncă implicare a sufletului şi printr-o umilinţă nejucată, care să izbească în cel pe care l-ai rănit (sau l-ai facut să te rănească, printr-un joc perfid al inteligenţei tale), cu o dragoste umilă, care să-i întoarcă sufletul spre o iertare adevărată.

Părintele Gheorghe Calciu

@cautamantuirea

Sfanta Magdalena de la Mălainiţa

Sfânta Magdalena de la Mălainiţa (†1962) „s-a născut la 22 noiembrie 1895 în satul Şciubic, din Valea Timocului, nu departe de graniţa actuală a României, zonă în care trăiesc comunităţi istorice de români.

Tatăl ei, Milenko Ilic, era sârb de neam, iar mama, Milca, era româncă descendentă din vechea familie Cătălinici, venită din Transilvania. Primind la Sfântul Botez numele de Magdalena (Măndălina), ca un semn al dumnezeieştii chemări spre o viaţă în smerenie şi slujire, a arătat încă din fragedă pruncie dragoste pentru rugăciune şi Biserică. Înzestrată fiind de Dumnezeu cu darul înţelepciunii şi al credinţei nestrămutate, Magdalena a fost mai întâi dată să înveţe carte, fapt neobişnuit pentru fete în acea vreme, iar mai apoi, la timpul potrivit, când a împlinit vârsta de 19 ani, s-a însoţit în Taina Nunţii cu Miloş, din satul Mălainiţa. Însă Dumnezeu a îngăduit ca acesta să moară în Primul Război Mondial, lăsând-o văduvă cu un copil mic. Trecând prin această încercare cu statornicie în credinţă, Magdalena şi-a pus încrederea în Dumnezeu, rostind adesea în momentele grele ale vieţii: «Vede Dumnezeu».

Au urmat anii grei ai Ocupaţiei bulgare (1915-1918), când preoţii erau arestaţi şi ucişi, biserica din Şciubic rămânând fără păstor. Evlavioasă din fire şi cunoscând bine învăţătura de credinţă, ea s-a pus în slujba Bisericii, propovăduind tuturor cuvântul lui Dumnezeu, păstrând astfel candela credinţei nestinsă. În vremurile acelea tulburi, când mulţi oameni apelau la vrăjitorie, din pricina neînţelegerii limbii în care erau săvârşite dumnezeieştile slujbe, Sfânta Magdalena a luptat după putere să îi întoarcă pe oameni la Dumnezeu şi să lepede practicile demonice ale vrăjitoriei. Cunoscând bine limbile română şi sârbă, a fost aleasă de Dumnezeu să fie legătură sfântă între neamuri, iar pentru cei credincioşi, alinare duhovnicească. Şi o puteai vedea pe această fericită femeie umblând neobosită prin ger, furtună sau arşiţă, câte 5 kilometri pe jos, ca să citească şi să cânte la sfintele slujbe, având deosebită smerenie şi râvnă către cele duhovniceşti.

Trăind ca o monahie în lume, s-a arătat biruitoare prin post şi rugăciune în încercările prin care trecea, devenind milostivă, blândă şi plină de bunătate. Suferinţele mari ale oamenilor o făceau pe Magdalena să se roage mereu pentru cei săraci şi îndureraţi, ajutându-i cât putea, îndrumându-i spre păzirea căilor Bisericii în duhul poruncilor Domnului, învăţându-i cum să se roage, cum să ţină posturile de peste an şi cum să întâmpine sărbătorile cu pregătire duhovnicească.

A dus o viaţă singuratică de rugăciune, păzind turmele de oi şi citind cuvintele Sfintei Scripturi. Bineplăcând lui Dumnezeu şi oamenilor, s-a mutat cu pace la cereştile lăcaşuri în ziua de 15 octombrie 1962 (2 octombrie stil vechi). La adormirea ei în Domnul, faţa i-a strălucit de o lumină nepământească, prin aceasta arătându-se slava de care s-a învrednicit înaintea lui Dumnezeu pentru viaţa sa curată. Pe locul în care a vieţuit Sfânta Magdalena s-a ridicat mai târziu Mănăstirea Mălainiţa, în a cărei biserică au fost aşezate moaştele sfintei. Ea s-a arătat în timp mare făcătoare de minuni, la cinstitele sale moaşte închinându-se mulţime de credincioşi români şi sârbi care îi cer mijlocirea” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul II, luna octombrie).

@cautamantuirea

Imagini impresionante de la Iași: rugăciunea Tatăl nostru, rostită de mii de credincioși

@cautamantuirea

Sfânta Cuvioasă Maică Parascheva, așa cum odinioară îi îmbrăca pe săraci, așa și pe noi să ne îmbrace cu rugăciunea ei, cu ajutorul ei sfânt !

Fie ca pomenirea vieţii ei de astăzi să trezească în noi dorul pentru o viaţă sfântă !

@cautamantuirea

Sfânta Cuvioasă Parascheva

Astăzi toţi credincioşii sunt în sărbătoare. Astăzi se prăznuieşte patronul cel de peste an, Preacuvioasa Maica noastră Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, rugătoarea şi grabnic ajutătoarea tuturor credincioşilor care cer mijlocirea ei. În această zi se adună la Catedrala mitropolitană de la Iaşi, încă din ajun, mii de credincioşi care vin să se roage, să se închine şi să sărute cu evlavie racla cu moaştele Sfintei Parascheva. Iată sunt aproape 350 de ani de când această mireasă a lui Hristos ne ocroteşte cu sfintele ei moaşte. Ce slujbe frumoase şi cântări alese nu se fac acum în sfintele noastre mănăstiri, în cinstea Cuvioasei Parascheva? Şi câte credincioase nu-i poartă cu evlavie numele, îi citesc acatistul şi îşi dobîndesc cererea lor? Dar cine poate spune de câte primejdii nu ne-a scăpat Dumnezeu, de-a lungul secolelor, cu mijlocirea Cuvioasei?

De aceea, fraţi creştini, suntem datori să cinstim pe sfinţi că ei sunt „prietenii lui Dumnezeu” şi rugătorii noştri la cer. Să cinstim cu credinţă şi pe Cuvioasa Parascheva, să-i sărutăm cu evlavie sfintele ei moaşte ori de câte ori avem posibilitatea. Apoi să citim adesea acatistul ei, cântându-i cu toţii într-un glas această scurtă rugăciune: Bucură-te, Paraschevo, mult folositoare!

Sfântul Cuvios Ilie Cleopa

@cautamantuirea

În ziua de 12 octombrie, acum cinci ani, trecea la cele veșnice Marcel Petrișor. Fost deținut politic în timpul regimului comunist, coleg de detenție și prieten de suflet cu Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa și Petre Tuțea, "nea" Marcel a rămas prezent în inimile noastre. Unii l-am cunoscut personal, iar alții l-au cunoscut citindu-i mărturiile publicate ale cumplitelor încercări prin care a trecut sau ascultându-l în nenumăratele conferințe la care a fost invitat.

Un om de o noblețe sufletească rară și un reper moral incontestabil, Marcel Petrișor rămâne viu în memoria colectivă ca unul dintre cei mai importanți mărturisitori ai demnității umane și ai credinței din temnițele comuniste.

Trecerea sa prin suferințele de la Jilava, Aiud sau Pitești nu i-a împietrit inima, ci a transformat-o într-un izvor de mărturii cutremurătoare și pline de speranță.

Prin cărțile sale și prin cuvântul rostit în conferințe, el a lăsat generațiilor viitoare nu doar o cronică a durerii, ci și o pildă vie de iertare.

Un smerit mărturisitor al lui Hristos din temnițele comuniste și un cronicar al suferinței fraților de detenție mărturisitori, acesta a fost Marcel Petrișor !

Veșnica lui pomenire ! Dumnezeu să-l odihnească în pace !

@cautamantuirea

Marin Răducă - „Reprezintă un sfânt şi un mijlocitor pentru neamul acesta românesc şi pentru tăria Bisericii noastre"

Marin Răducă s-a născut la 10 octombrie 1922 și a pătimit 19 ani de închisoare în urma a două condamnări. Prima condamnare a primit-o la 20 de ani. Ajuns la Aiud, a făcut mai întâi trei ani de izolare completă. După eliberare, în 1954, s-a mutat în comuna Poienari din Prahova, la părinții săi, unde s-a căsătorit. Pe când soția sa era însărcinată în luna a șasea, la trei ani după ieșirea din închisoare, a fost din nou arestat și a mai făcut aproape opt ani de temniță, până la decretul din 1964. Soția l-a așteaptat, deși i se trimisese geamantanul cu haine al soțului, pentru a-l crede mort. Când a ajuns acasă, Marin Răducă și-a văzut pentru prima oară fiica, la locul de joacă. Aceasta avea deja 7 ani.

Viaţa lui a fost mistică de la început şi până la sfârşit: a fost deosebit de credincios. Şi, pentru că Dumnezeu i-a luminat sufletul, a putut ajunge la convingerea că, în perioada aceasta interbelică, când Căpitanul a chemat la demnitate naţională, la adevăr şi jertfă şi eroism, camaradul Marin a fost foarte receptiv, de aceea de la vârsta de 16 ani a şi intrat în Frăţiile de cruce, unde a învăţat şi despre Dumnezeu şi despre lucrarea mistică a rugăciunii, dar şi faptul că ţara aceasta trebuie apărată cu preţ de sânge, cu preţul vieţii, cu adevărul care trebuie afirmat până la sfârşit.

A întâlnit oameni cu adevărat deosebiţi, printre care şi Traian Trifan şi Traian Marian şi, când s-a eliberat, în 1964, atunci a fost şi cu părintele Dimitrie Bejan. Deci se pare că Dumnezeu a avut în vedere ca el să întâlnească oameni deosebit de credincioşi, oameni care au cunoscut spiritualitatea Bisericii Ortodoxe Române şi care, la rândul lor, au fost şi buni români.

Părinţii din Muntele Athos îl vedeau ca pe un înger. Avea o rugăciune cu care îi depăşea pe mulţi dintre călugării care trăiesc în mănăstiri. Eu mi-aş dori să ajung la înălţimea lui duhovnicească. A ştiut ca în urma lui să lase învăţături simple, pentru că a fost invitat în foarte multe conferinţe, unde a vorbit cât s-a putut de simplu, pe înţelesul oamenilor. A lăsat acea lumină şi rază de nădejde pentru noi.

Chiar spunea într-un interviu, dat pentru revista Atitudini: „Nouă ni se pare că Dumnezeu nu ne mai ajută, dar să ştiţi că El, într-o clipă, poate schimba totul!” Şi acum noi trăim zilele acestea când parcă Dumnezeu nu ne mai ajută, parcă vedem doar ceea ce reprezintă pedeapsa păcatelor care se fac pe faţa pământului. Şi totuşi dânsul a zis că doar ni se pare că Dumnezeu nu ne ajută, dar El este tot timpul cu noi. A zis lucrul acesta, că noi nu trebuie să colaborăm cu diavolul şi să nu facem negocieri cu el. Vedeţi cât de atent a fost ca nu cumva viaţa credinciosului să fie compromisă cu ceva, mai ales că vor veni zilele în care întrebările vor fi tranşante: ori cu Dumnezeu, ori cu diavolul. Şi zilele acestea se grăbesc şi de aceea cred că şi Marin Răducă a spus: „Nu poţi colabora cu diavolul”, adică nu merge să zici: „Mă fac frate cu dracul, ca să trec puntea”, pentru că nu mai scapi de el. Este o onoare pentru Sfânta Biserică Ortodoxă, este o onoare pentru noi, care l-am văzut. Sunt atât de convins nu numai că s-a mântuit, ci şi că reprezintă un sfânt şi un mijlocitor pentru neamul acesta românesc şi pentru tăria Bisericii noastre...

Fragment din Cuvântul părintelui Hariton Negrea, stareţul Mănăstirii Petru Vodă, la înmormântarea lui Marin Răducă

@cautamantuirea

Răul trebuie biruit prin bine, pentru că „de partea binelui este Dumnezeu”

"Când te vor supăra oamenii, să nu întrebi niciodată de ce și pentru ce. În Scriptură nu scrie nicăieri despre aceasta. Acolo, dimpotrivă, se spune: „Dacă cineva te lovește peste obrazul drept, întoarce-l și pe celălalt”.

Lovitura peste obrazul drept înseamnă a suferi fără de vină clevetiri și supărări de la oameni. În ciuda instinctului nostru de a răspunde cu o lovitură sau cu cuvinte de ocară, Mântuitorul ne sfătuiește să nu ripostăm. Dacă nu putem întoarce obrazul, măcar să nu cârtim și să nu urâm. Dacă suntem nevinovați, să ne amintim de pătimirile Mântuitorului, Care, bătut, batjocorit și răstignit fiind pe cruce, nu zicea nimic, ci tăcea și răbda, rugându-se pentru răufăcătorii Săi. Iar dacă suntem vinovați, să ne aducem aminte de faptele noastre cele rele din trecut, înțelegând că vrednici suntem de pedeapsă.
Cei care ne fac rău în această viață sunt de fapt binefăcători ai noștri, căci ei ne învață răbdarea și ne ajută să ne ispășim păcatele vechi."

Starețul Ambrozie de la Optina

@cautamantuirea

SFÂNTUL AMBROZIE DE LA OPTINA – Starețul mângâierii

Astăzi, 10 octombrie, este prăznuit unul dintre marii sfinți ai Optinei, Starețul Ambrozie cel plin de iubire părintească, a cărui sfințenie l-a atras și l-a inspirat în mod special și pe Dostoievski, care l-a “portretizat” literar sub chipul Starețului Zosima din capodopera sa “Frații Karamazov“. O imagine deosebit de grăitoare despre ceea ce îi era cel mai caracteristic Sfântului iubit de Dostoievski am găsit-o pe blogul Viața ortodoxă, ca extras dintr-o carte cu învățăturile sale:

“Doar prin acţiunea harului poate fi explicată acea putere caracteristică părintelui Ambrozie de a purta suferinţele nenumărate. Oamenii veneau la el din toate părţile pentru a-i încredinţa lui aceste poveri şi a-şi uşura sufletele. El îi primea fără murmur, le primea poverile nu ca pe unele străine, ci ca pe ale sale proprii, le retrăia ca pe ale sale… Cuviosul era întărit mereu de o putere nevăzută, astfel încât în orice clipă putea lua asupra sa o nouă sarcină.

Stareţul îşi şoptea uneori mustrarea: „Am fost strict la începutul stăreţiei mele, iar acum am devenit slab. Oamenii sunt cuprinşi de atâta patimi, de atâtea patimi…“. Şi în aceste clipe de tristeţe îşi încredinţa povara sa lui Dumnezeu primind puteri noi. Dumnezeu, care l-a aşezat în mijlocul suferinţelor omeneşti pentru a le uşura, era totdeauna împreună cu el; şi tocmai de acea părintele Ambrozie putea să-i mângâie pe cei aflaţi în suferinţe, pentru că era mijlocitor între oameni şi Crucea lui Hristos, pe care în vecii vecilor au fost dezlegate suferinţele noastre, şi pe care petrece nesfârşita putere a compătimirii dumnezeieşti.

„Sunt slab“, spunea părintele despre stăreţia sa, însă aceasta nu era slăbiciune, ci îngăduinţă, întemeiată pe credinţa în menirea dumnezeiască a sufletului şi pe dragoste…
El ştia că până şi sufletul care a cunoscut cele mai mari căderi nu a pierdut capacitatea de a ajunge pe culmile nevoinţei ascetice, că sunt persoane care îşi răscumpără greşelile din trecut printr-o mare pocăinţă. El ştia că există oameni care chiar dacă se prăbuşesc în adâncimea păcatului, se ridică totuşi şi se înalţă şi petrec într-o continuă luptă împotriva păcatului; şi chiar dacă sunt uneori învinşi, nu-şi pierd nădejdea şi nu cedează, purtând războiul duhovnicesc până la sfârşit“.
***
Câteva din cuvintele sale de învățătură :

“Pentru mireni (creștinii din lume), rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări – iubirea de sine“.

„Păzeşte-te de neîncredere ca de foc, pentru că vrăjmaşul aşa îi prinde pe oameni în plasa lui şi se străduieşte să prezinte totul în chip denaturat: ce e alb în negru şi ce e negru în alb, aşa cum a procedat şi cu strămoşii Adam şi Eva în rai”.

“Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Când în casă nu se găsește hrană, atunci sufletul iese afara, adică din răbdare. Pe vechii creștini, vrăjmașul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin boli și gânduri”.

"Cuvântul nu e ca vrabia: zboară, dar nu poți să-l prinzi. Foarte des, din cauza cuvintelor nesocotite, se întâmplă mai multe necazuri decât din cauza faptelor. De aceea este numit omul cuvântător, ca să pronunțe numai cuvintele gândite și chibzuite”.

„Fiți dar înțelepți ca șerpii (Matei 10, 16). Șarpele când trebuie să-și schimbe vechea piele cu cea nouă, caută un loc îngust și ferit de ochii lumii, care i se pare potrivit și astfel își lasă pielea dinainte. Așa și omul care dorește să-și scoată șubrezeala (omul vechi) trebuie să meargă pe calea îngustă a împlinirii poruncilor Evangheliei“.

“Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre.”

“Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului. Înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frica de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri”.

@cautamantuirea

Au trecut cinci ani de când Marin Răducă a plecat să reîntregească ceata mărturisitorilor din Cer, să se revadă cu Căpitanul și cu toți cei ce au pătimit pentru Hristos și Neamul românesc.
În noaptea de 10 spre 11 octombrie 2021, la un sfert de oră după ce împlinise 99 de ani, mărturisitorul isihast din Iași a fost chemat să reîntregeasca Legiunea din Cer.

Veșnică să-i fie pomenirea din neam în neam !

https://atitudini.com/2022/10/marin-raduca-portret-de-sfant/

@cautamantuirea

Nu mai lua asupra ta grijile acestei lumi, păzește-ți pacea sufletului!

"Trebuie să te liniștești. Nu mai lua peste măsură asupra ta grijile lumii acesteia, ci păzește-ți pacea și viețuiește cu Dumnezeu. Să le lăsăm pe toate în grija Domnului!”

Iată un sfat de care cu toții avem nevoie în aceste vremuri înviforate. Mai de preț decât pacea întregii lumi este pacea sufletului, care nu trebuie cu nici un preț risipită.

„Omule, nu-ți da pacea ta lăuntrică pentru nimic în lume. Împacă-te cu tine însuți, și atunci se vor împăca și cerurile și pământul cu tine”.

Când omul ajunge să se cunoască pe sine și să se smerească, încheie orice conflicte cu el însuși și cu cei din jur. Se liniștește și se simte odihnit și împăcat împlinind poruncile lui Dumnezeu. Primul lucru de la care trebuie să începem în dobândirea păcii este smerirea cugetului.

„Când sufletul se smerește, când se încredințează întru totul Domnului, se slobozește de grijile pământești”.

Pentru a avea pace în casă, în familie, la locul de muncă și oriunde ne-am afla, trebuie să ne aflăm noi înșine în pace.

„Din fiecare dintre noi izvorăște pacea. Mai întâi trebuie să avem pacea în noi, și apoi o vom răspândi și celorlalți. Vedeți că sunt foarte puțini aici pe pământ, cei smeriți și blânzi, dar sunt fericiți. Nu se vatămă, chiar dacă-i rănești. Oricum te-ai purta cu ei, sunt în pace și liniștiți, te plâng doar pe tine că te chinui atât”.

Starețul Tadei

@cautamantuirea

124 ani de la naşterea lui Petre Ţuţea
(6 octombrie 1902 - 3 decembrie 1991)

Cine a fost Petre Țuțea? Și-a pus singur această întrebare: "Pentru că om de stat nu am fost, profesor nu am fost, scriitor nu am fost, da’ atunci — ce sunt? Că nici ultimul parazit care crește în cutele societății nu sunt... Pesemne că sunt cineva dificil de fixat".

✍ "Sunt român și, ca român, mă socot buricul pământului. Că dacă n-aș fi român, n-aș fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanța spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocație. Tot ce gândesc devine românesc."

🇷🇴 "Dacă există o știință a națiunii, eu sunt de meserie român. Eu, ca naționalist, am gândit multă vreme că națiunea e punctul terminus al evoluției universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului."

🕊 "Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi mântuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia…
Omul a depăşit condiţia de animal abia atunci când în el a apărut ideea nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu permanenţa speciei, nici cu concepţia estetică a gloriei.

Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Şi el rămâne aşa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător. Când, unde şi în ce scop a apărut el în calitatea asta de om? Dacă se întreabă singur şi nu e un Dumnezeu în dreptul casei care să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămâne un biet animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Omul nu se poate autodefini."

"Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? – Simplu. Ducându-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca periuţa de dinţi. Tot ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic."

"Elitele morale sunt mai presus decât cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecăţi. Cei care fac silogisme sunt faţă de adevăr, cum sunt curcile alea care se încurcă printre popice."

📜 sursa: Petre Țuțea (6 octombrie 1902 - 3 decembrie 1991), 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea

@cautamantuirea

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, patriarhul teologiei românești, despre naționalism

„Există deci şi un naţionalism prin care, practicându-l cu credinţă, nu ne pierdem mântuirea, chiar dacă nu el propriu-zis ne mântuieşte, ci credinţa, spiritul creştin cu care îl infuzăm. Naţionalismul în sine luat, nici nu mântuie, nici nu pierde. Dar în practică orice naţionalism sau mântuie, sau pierde, după cum este străbătut de credinţa creştină”.

Și mai spunea ceva Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae: „În România numai antinaţionalismul este anti-creştin”.

@cautamantuirea

Apropierea de cel iubit (fie în iubirea umană, fie în relația profundă cu Dumnezeu) aduce sentimentul de acasă, de odihnă a inimii ...

@cautamantuirea

Părintele Iustin Pârvu – păcatele omului contemporan

Păcatele omului contemporan sunt trufia, mândria nemăsurată. Apoi lucrul făcut de mântuială, superficial. Rugăciunea făcută din vârful buzelor, fără să atingă inima. Alcoolismul care e cauza tuturor relelor în societatea noastră…
Starea de nemulţumire a omului care deşi are de toate, tot vrea să aibă mai mult, material, fără să se gândească o clipă la cât de profund înaintează cu sufletul, cât de mântuit îi este sufletul. Apoi ura susţinută faţă de vecin, de frate din motive copilăreşti, din ambiţie prostească şi de aici cearta, mânia, agresivitatea.

Păcatele sunt bolile sufletului. Şi pentru suflet toate bolile sunt grele, pot să fie mortale. Zice părintele Cleopa undeva: “Vai de mine, mor…! Ne temem…? Să nu ne temem de moarte. Să ne temem de păcat, că păcatul ne duce la moarte, că plata păcatului este moartea. Şi adevărata moarte a sufletului este păcatul”…!

În Mântuirea păcătoşilor se spune: “Faţă de Dumnezeu să avem inimă de fii, faţă de aproapele să avem inimă de mamă şi faţă de noi înşine inimă de judecător”. Invidia? Românul se uită în curtea vecinului mai mult decât în a sa… Vede că nu-i măturat la vecin, dar nu vede că nici la el nu-i măturat. Păcatul invidiei e unul din cele mai grele păcate, el atacă sufletul precum un vierme.

Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovniceşti, Conta, 2007, p. 109-111

Sfinții Mucenici Adrian și Natalia

Sfinţii Adrian şi Natalia au fost soţ şi soţie, ambii provenind din familii foarte mari şi bogate din Nicomidia.

Adrian era păgân, şi Marele Pretor al Nicomidiei.

Natalia în ascuns era creştină.

Ei erau amândoi tineri, şi nu au fost căsătoriţi decât treisprezece luni mai înainte de martiriul lor.

Când răul împărat Maximian a sosit la Nicomidia, el a poruncit prinderea creştinilor, torturarea şi executarea lor.

Într-o peşteră din afara cetăţii se aflau ascunşi douăzeci şi trei de creştini.

Ei au fost denunţaţi autorităţilor, prinşi, biciuiţi cu sălbăticie şi aruncaţi în temniţă, în cel mai scurt timp ei au fost aduşi înaintea Pretorului spre a li se înregistra numele.

Pretorul Adrian le observa chipurile şi feţele, ei erau calmi şi blânzi, deşi fuseseră torturaţi.

El i-a legat cu jurământ să îi spună adevărul, ce aşteaptă ei de la Dumnezeul lor pentru aceste suferinţe cumplite şi moarte odioasă?

Ei i-au răspuns că aşteaptă negreşit răsplata făgăduită de Dumnezeu drepţilor întru împărăţia Lui.

Auzind acestea, Pretorul Adrian s-a întors către secretar şi i-a poruncit:

„Vei scrie şi numele meu alături de al Creştinilor acestora – Şi eu sînt Creştin!”

Auzind aceasta, împăratul l-a întrebat pe Adrian:

„Ţi-ai ieşit din minţi?”

Pretorul Adrian i-a răspuns împăratului:

„Nicidecum. De abia acum mi-am venit în simţiri.”

Auzind acestea, duhul Nataliei a săltat întru dânsa.

Cum Adrian a fost imediat aruncat în închisoare împreună cu ceilalţi, Natalia a alergat într-acolo cu toate cele de trebuinţă şi a slujit soţului ei şi sfinţilor.

Cînd l-au torturat pe Adrian, Natalia a stat lângă el, întărindu-l până la sfârşit.

După torturi prelungite şi întemniţare, împăratul a poruncit ca braţele şi picioarele mucenicilor să fie zdrobite cu ciocanul pe nicovală, precum s-a şi făcut.

Adrian şi-a dat mucenicescul lui suflet împreună cu ceilalţi douăzeci şi trei, în schinguiri bestiale.

Natalia a luat moaştele soţului ei şi ale celorlalţi sfinţi şi le-a dus la Argyropolis (în apropiere de Constaninopol), unde le-a îngropat cu cinste.

După câteva zile l-a văzut în vedenie şi lumină cerească pe Adrian, care i-a descoperit că în curând va veni la el.

Împlinindu-se timpul, Natalia şi-a dat duhul cu pace în mâinile Domnului, alăturându-se soţului ei iubit în cereştile locaşuri ale împărăţiei lui Dumnezeu.

sursă: „Proloagele de la Ohrida”, Sf. Nicolae Velimirovici

La mulţi ani tuturor celor care purtaţi aceste nume sfinte, Domnul să vă ajute să urmați celor doi minunaţi sfinţi, pildă de iubire şi jertfelnicie în căsnicia creştină !

Părintele Justin Pârvu: Vrem să fim sclavi sau liberi ?

Se vorbeşte că nu este acuma sfârşitul. Da! Şi eu spun că nu este acuma, dar noi trebuie să fim pregătiți, pentru că toate evenimentele conclud la această stare de lucru. Se vede că toată activitatea aceasta de înrobire a noastră se duce nu numai împotriva creştinismului, ci şi a umanității în genere; este vorba de un atac puternic la adresa persoanei umane şi fiecare creştin este dator să-şi pună viața pentru credința lui, pentru sufletul lui. Până acum a mai mers şi cu partidul, şi cu carnetul roşu; a mai mers şi cu carnetul portocaliu, şi cu carnetul galben, dar de data aceasta avem de-a face cu un carnet multicolor care ne privează de libertate şi de viață. Depinde de ce vrem: Vrem să fim sclavi sau liberi? Vrem să fim morți sau vii? Dar prețul libertății şi al vieții a crescut mai mult decât criza economică în care ne aflăm; este nevoie de mult sacrificiu şi va costa izvoare lacrimi şi râuri de sânge. Mărturiseşti pe Hristos, rămâi în credința Lui, nu-L mărturiseşti pe Hristos, lepădat vei fi înaintea îngerilor şi Judecății lui Dumnezeu.

De aceea, îndemn prin aceste rânduri, ca fiecare creştin să intre în arena cu fiare, cu fruntea ațintită senină către Hristos! Să fim mereu într-o trezvie deplină, în curtea aceasta a ortodoxiei noastre, a Bisericii noastre şi să se găsească fiecare pe poziția de a fi cu adevărat un ucenic al lui Hristos.

Mulți dintre credincioşi mă întreabă: „Ce să facem noi pentru toate lucrările acestea”? Păi, în toată această situație nu se poate face ceva mai frumos decât a ne ruga fiecare în parte, în viața de familie; a ne educa copiii noştri într-un spirit foarte auster, aspru, ca de la vârsta fragedă să cunoască şi să trăiască credința noastră ortodoxă. Avem modelul fiilor lui Brâncoveanu. Nu cedați! Mai bine să strigăm: „Loveşte, potrivnice a lui Hristos!” decât să ne pierdem viața cea veşnică. Plecați capetele voastre spre junghiere şi împotriviți-vă fiarei apostate!

Ştiu că nu este uşor; am ajuns fii vlăguiți ai acestui neam mult obidit, mult încercat şi mult prea trădat. Acum, peste românii noştri, vin şi greutățile acestea financiare şi toate necazurile şi ne vindem şi pe un blid de linte. Pentru că aşa este firea noastră slabă şi neputincioasă şi needucată; pentru că niciodată nu a fost o legătură strânsă între omul, căruia Dumnezeu i-a dăruit mai multă înțelepciune şi a făcut oleacă de carte şi omul simplu, omul de jos, care avea nevoie de luminare şi de dragostea celuilalt. Nu, românul nostru intelectual îndată s-a împăunat cu mărirea lui, cu postul lui, cu înțelepciunea lui şi a uitat de ograda lui de altă dată, a pomilor frumoşi, a oilor, a caierelor de furcă, unde povestea bunica din viața lui Ion Creangă, Făt Frumos şi a întregii noastre frumuseți literare. Astăzi se uită în curțile europene pline de vile şi de cuvinte moarte şi participă la ferecarea valorilor noastre ortodoxe şi româneşti, la ferecarea credinței şi a tot ce a mai rămas frumos pe plaiurile noastre mioritice.

Puterile noastre sunt slabe şi am rămas puțini. Dar ne-a rămas ceva ce nu vor putea niciodată fereca: Mila lui Hristos, Dumnezeul nostru! Rămân toate pe seama marii Lui iubiri de oameni, ca El să ne scoată şi din această stare de lucru, ca întotdeauna, şi să Îşi manifeste mila şi bunătatea Sa față noi! Avem mijlocitori pe sfinții noştri martiri din închisorile comuniste, cei care şi-au dat viața pentru Dumnezeu şi neamul lor, cărora să le cerem rugăciunile, ca unii ce au luptat şi au biruit Fiara prin puterea Crucii lui Hristos.

Arhimandritul Justin Pârvu,
6 mai 2009, la pomenirea Sfântului şi Dreptului Iov, mult-răbdătorul

Cuviosul Dionisie de la Colciu: „Dacă nu ai dragoste, nu te mântuieşti. Dumnezeu dragoste este!”

Cea mai mare primejdie este omul care n-are dragoste. Dar ce greutate este pentru om ca să aibă dragoste? Învăţăturile Bisericii Ortodoxe sunt cele mai uşoare de îndeplinit, cele mai uşoare… De ce să n-ai dragoste, când în rugăciunea „Tatăl nostru” ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre, întocmai cum le iert şi eu pe ale celui care mi-e duşman? Vezi, suntem obligaţi să avem dragoste nu numai între noi, între cunoscuţi, rude sau prieteni, ci să iubim pe tot omul. De aceea scrie Sfânta Scriptură, „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată fiinţa ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Dacă nu ai dragoste eşti depărtat cu desăvârşire de Dumnezeu. Poţi să fii tu şi arhiereu şi orişice, dacă n-ai dragoste, după scrierile Sfinţilor Părinţi, te-ai depărtat de Dumnezeu. Dar ce-i lucru şi mai înfricoşat, spune Sfântul Apostol Pavel, „de-aş şti toate ştiinţele şi de-aş avea credinţă cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”. Adică, dacă dragoste nu am, nu-s nimica. „De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”.

Vezi ce zice? Lucru dumnezeiesc. Dacă nu-i dragoste, te-ai depărtat desăvârşit de Dumnezeu. De-aş împărţi toate avuţiile mele săracilor, de-aş da trupul meu să-l ardă şi dacă dragoste nu ai, că Dumnezeu dragoste este, nici un folos nu-mi este. Vezi ce lucru înfricoşat? Mare lucru. Mare lucru…

Cât e de uşor a avea dragoste, şi uite cât de mult lipseşte acuma între oameni dragostea! Vezi? Şi-i cea mai mare. Faci canon, te duci la biserică, faci mătănii, te baţi cu capul de pământ… dacă n-ai dragoste, nici un folos nu este. Ei, dragostea! Dacă ai dragoste, ferice de tine că trăieşti pe faţa pământului, şi ai toată speranţa că Dumnezeu te mântuieşte, măcar cum ai fi. Când ai dragoste, n-ai răutate – dar dacă n-ai dragoste, ai răutate, şi unde-i dragoste s-a sălăşluit harul Sfântului Duh în inima şi în mintea şi în creierul tău, şi în toate ale tale. Dar dacă ai urâciune, i-acolo ispititorul. Ei, Doamne, Doamne! Domnul să ne lumineze şi să ne învrednicească părţii celor mântuiţi!

Prima icoană a Părintelui Secară (pictată de Magdalena Ionescu)

https://www.librariaortodoxia.ro/cumpara/parintele-valeriu-secara-un-sfant-al-zilelor-noastre-doctorul-fara-de-20390

𝗣𝗘𝗧𝗥𝗨 𝗕𝗔𝗖𝗜𝗨 - 𝗣𝗥𝗘𝗭𝗘𝗡𝗧! 9 ani de când marele luptător ne-a părăsit

"Am făcut de toate spre slava lui Dumnezeu și a neamului românesc. De mic copil am iubit adevărul și binele. Am asistat cu durere la răcirea treptată a relațiilor dintre oameni, relații care au devenit, în timp, false și superficiale, istoria furată de niște neaveniți, idealurile mele din copilărie de adevăr, bine, frumos erau spulberate. Se prăbușea o lume și o dată cu ea și sufletul meu.

Nu puteam sta cu mâinile în sân. Am răspuns prezent la imperativele timpului istoric: am plecat voluntar pe front pentru eliberarea Ardealului de Nord. Am luptat, am cântat "Treceți batalioane române, Carpații!", am crezut și am învins.

Când fiara roșie, comunismul, punea stăpânire pe țară, am luat flinta în spate și am urcat potecile munților, pe urmele strămoșilor, am luptat, am crezut, am fost răpuși prin trădarea lui Iuda. Am suferit în temnițe, dar am continuat să cred cu tărie în Dumnezeu. Singura mea vină a fost că L-am iubit pe Dumnezeu și neamul meu."

"De vrei să fii tu însuți și fruntea să nu-ți pleci,
Să ai un cer deasupra, sub tine un loc de veci,
Atunci ca și strămoșii, aburcă-te în munți,
Desprinde-te de lașii - mulțimile cuminți."

Petru C. Baciu - “Răstigniri ascunse – mărturii”

L-am întrebat pe părintele Iustin dacă în vremea noastră se mai produc minuni: “Continuu, mi-a răspuns părintele. Dar ce minune mai mare, decât aceea că Biserica Română a trecut prin comunism, regimul care a declarat moarte bisericii şi biserica noastră a ieşit şi mai întărită…!? Ce minune mai mare decât aceea că închisorile noastre din perioada comunistă au produs atâţia sfinţi şi martiri care lucrează cu duhul lor, cu rugăciunea lor, cu exemplul lor la temelia României eterne…!? Zilnic se petrec minuni, cu fiecare om în parte, cu societatea în general, totul e să le vedem, să le înţelegem…”.

Îmi amintesc de mesajul primit acum câţiva ani: ,,Un mare duhovnic ne vorbeşte”- Pr. Justin Pârvu: E o vreme de pustiire a neamului. ,,Prigoane, puşcării, lagăre, temnițe, izolări, înfometări, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut şi noi. Nu mai sunt atât de grozave. Dar prin ce veți trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul lumii până azi”.

,,Ştiți ce sunt toate aceste rele? Ele nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufleteasca. Cu cât un popor este mai încercat, cu cat un popor este mai împilat, mai strâns şi ținut în stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai înţelept şi mai destoinic în a învinge iadul. “

,,Politicienii știu că întotdeauna Biserica a fost forța şi rămâne forţa unui stat, şi de aceea s-au grăbit să o paralizeze. Nu i-au mai dat voie să lucreze şi ne găsim în asemenea haos încât cu greu se va mai putea redresa ceva…“

,,S-a ajuns, din nefericire, la o descompunere înceată a neamului nostru, care va avea o consecință extrem de gravă peste 40-50 de ani, când s-ar putea întâmpla să nu mai vorbim în limba română, să nu mai avem unde să ne închinam într-o biserică ortodoxă română în Moldova de astăzi sau oriunde în ţară. E o vreme de pustiire a neamului, dar speram ca Dumnezeu nu ne va lăsa, așa cum nu ne-a lăsat în toate vremurile grele, când Biserica noastră a fost prezentă în mijlocul poporului, când Stefan cel Mare, Daniil Sihastrul, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, uniți cu toți călugării şi călugăriţele din mănăstiri păstrau tradiția şi continuau istoria. Aceștia erau ei politicieni? Înainte de toate erau creștini, care știau să apere valorile ortodoxiei şi implicit ale neamului.”

Pr. Justin Pârvu